după capătul aşteptării

cuvintele au evadat 
din gândurile lipsite de culori 


zadarnic scrutez aşteptarea 
liniştea i-a înghiţit tălpile 
potolind-o cu rouă 
visul a înşelat-o cu insomnia 


urmăresc cum picură clipele
prin centrul speranţei 


la început durea 
acum lărgesc doar albia 
suspinelor uscate 


singurătatea a devorat amintirile 
rămân vidă

drumuri suspendate

speranţa a zăbovit câteva clipe
linia destrămată a umbrei

visul ruinat
a tras orizontul după sine

drumurile s-au suspendat
de un capăt al inutilului

mă închid în stropul
prelins din ţurţure
luând poza embrionului

aştept un nou început
alăptat de poveştea
sculptată-n delir

intervenţie chirurgicală în destin

ai trecut cu bisturiul
prin inocenţa mea

visele putrezesc
răpuse de promisiuni
calpe

o lecţie
fără anestezie locală

durerea părăsită de suspin
învaţă definiţia prostiei

am obţinut admis
la ultima restanţă
de tinereţe

vii de aceeaşi moarte

eram lavă
în aripă de flutur
azi te-am ucis
cu zgura craterului amuţit

înnod venele
sa nu mai curgi prin mine
fac culcuş în eclipsă
să mint suspinul
îmbrăţişat de nesomn

părăsesc crivatul
aşternut pe orizont
cuibărita-n umbra zenitului
nu mai privesc înapoi

încui durerea
într-un borcan cu călină

rămâi dincolo de retină

azi beau cafeaua
cu zahăr

nu te mai aştept

ieri
mai purtam cărarea
împăturită între palmele
îndreptate spre cer

mai repetam în oglindă
un zâmbet
considerat fermecător

mai potriveam
o cuvertură nouă
pe canapeaua din sufragerie

azi
toate acestea
legate într-o basma decolorată
le tăinuiesc
între coperte vechi de carte

am învăţat
să nu mai las urme de rouă
pe dimineaţa
dezbrăcată de noapte

cu monitoarele între noi

astăzi am fost din nou aproape
gândurile se atingeau
de pulsul tău
înghesuit pe taste

am găsit chiar şi un bucheţel
din silabe lăsate în grabă
la noapte să fie cântec de leagăn
visului ascuns de iscoada zilei
după o mască de nepăsare

spre zori voi modela
nesomnul în imagini
să cumpăr universul
strivit de buricelele degetelor tale

inimă la strâmtoare

am încuiat toate ușile
să nu tulbure nimeni
galaxia mea troienită

am scuturat de pe cearșaf
petalele din ultima noapte
rămasă pe prag

m-am obișnuit
cu bucătăria prea încăpătoare
și o singură ceașcă în lavoar

plicul cu semnătura cunoscută
a făcut atâta dezordine

va trebui
să văruiesc pereții

și fusta aceasta
of,
ce demodată e

urme pe orizont

orfană de urmele tălpilor tale
ograda se lărgește
până dincolo de orizont

cu el îmi învelesc pupila
și ploaia din gând

aștern căi perpendiculare
spre intersecția forțată de roșul
semaforului din tine

compun descântecul speranței
să rezist gerului
din nerăspunsul tău

clipe zgribulite

frigul și întunericul
s-au contopit sub plapumă
mi-au îmbrățișat umerii
suflând peste tâmple
cu bătăi de orologiu

sângele cristalizat
îmi zgârăie arterele
înghesui între gene
vise verzi și umede

noaptea mea obosită
s-a scurtat
cu încă o iarnă

ce mult mai este
până dincolo
de frig și întuneric

ochii din albumul cu poze

zilnic învăţ un nou alfabet
de rouă grăbită
uitată-n zenit
regretată de amurg

cu paşi nesiguri
prin clipa nerepetată
azi mai toamnă decât ieri
la fel de înmugurită
ca în anul trecut

visul uimit de ninsoare
se ascunde
pe chipul adolescentin
între filele de aduceri aminte

zâmbetul oftează
în ridul din oglindă
şi numai albastrului ştrengar
din umbra genei
nu-i pasă numărătoarea
plictisită de monotonia
anotimpurilor